miercuri, 20 februarie 2013

Ce ne facem cadou de 8 martie: Portret de femeie

Intre atatea gradinite, scutece si produse bio parca as merita si eu un cadou de inceput de primavara. Pe care mi-l vor face cei de la Foto Union, cu a lor deja traditionala sesiune de fotografie Portret de femeie. Fotografiile sunt gratuite si sunt minunate, eu am fost si cu Matei la sesiunea din vara Portret de copil. Asa ca, daca vreti sa va faceti un cadou, sunati pentru o programare, eu mi-am facut deja pentru luni.
Mai jos am trecut anuntul lor oficial. O sa revin cu rezultatul :)

Foto Union și Feminella vă invită la tradiționala sesiune publică de fotografie Portret de Femeie. Între 1 și 8 martie 2013, zilnic între orele 17.00 și 22.00 vă așteptăm la Grand Hotel Continental (Calea Victoriei 56, București), după o programare prealabilă la telefon 0733.243.784.

“Portret de Femeie” este o campanie de fotografie destinată exclusiv femeilor care doresc să primească cadou un portret marca Foto Union.

Campania foto de anul acesta este posibilă cu sprijinul minunaților oameni de la Feminella, Grand Hotel Continental şi Nikon. Fotografiile vor fi realizate cu vîrful de gamă de la Nikon – D4 – și editate minuțios, astfel încît ele să poate fi folosite de dvs atît pentru a fi printate în formate mari, cît și pentru conturile voastre online de socializare.

Ideea unei campanii de fotografie pentru femei s-a născut în anul 2011, atunci când Cristian Şuţu şi Radu Bădoiu au creat Foto Union. Pentru ediția de anul acesta, Foto Union pregăteşte şi o expoziţie cu cele mai frumoase portrete realizate anul trecut. Vernisajul expoziției va avea loc pe 26 februarie 2013, la Grand Hotel Continental,  în foaierul de la etajul 4, începînd cu ora 18.00. Tot în seara aceea vom realiza o sesiune specială de fotografie destinată bloggerițelor.

Anuntul integral este pe site-ul lor aici.

joi, 1 noiembrie 2012

Tin minte..

Tin minte cum diriginta din generala venea in pauze si ne obliga sa stam in banci. Sa nu care cumva sa alergam, sa strigam sau Doamne fereste doar sa facem miscare ca eram niste copii de 12 ani amortiti de 6 ore de stat in chestiile alea incomode. Daca tuseam vreunul eram dati afara ca deranjam ora. Motiv pentru care eu si colega mea Andreea, adica niste omuleti de 13 ani, am ajuns sa facem o petitie catre director, cu vreo 10 puncte, semnata de colegi si parintii lor. Femeia ne bombarda cu o mie de reguli pentru ca era o fiinta slaba si incapabila, un profesor de biologie slab si un diriginte catastrofal. O chema Maria Petrescu.

Tin minte cum profesoara de romana din generala ne obliga sa venim iarna cu fusta pusa peste pantaloni (tocmai se scosesera uniformele). Aveai numai pantaloni, erai data afara. Aveai numai fusta, nu era nicio problema, ce daca afara sunt minus 10 grade. Prin clasa a sasea m-a trimis la director pentru ca purtam, nesimtita de mine, un lantisor subtire de argint la gat, primit de la tatal meu mort. Directorul, om normal, s-a crucit si m-a trimis inapoi. Nici fusta peste pantaloni n-am purtat vreodata.
10 ani de la terminarea scolii m-am intalnit cu ea pe strada si mi-a facut observatie ca e fusta prea scurta. M-am abtinut greu sa n-o scuip, cum m-am abtinut toti cei 4 ani cat m-a terorizat cu maniile ei de femeie plina de ura si in care nici macar materie nu am avut ce invata de la ea. O chema Rodica Cora.

Tin minte cum dirigintele din liceu mi-a scazut nota la purtare pentru ca i-am spus ca nu-si face treaba de diriginte. Eram sefa clasei, clasa de uman lasata corijenta aproape integral de o profesoara de fizica nou venita care nu intelegea ca de 2 ani facem o ora de fizica pe saptamana si ca nu avem, nu din vina noastra, cunostintele pe care le cere ea (sa ne intelegem, vorbim de liceul Mihai Viteazul, oamenii de acolo invatau, dar era clasa a 11a si deja fiecare pentru facultatea unde se ducea, ziua nu aveau 48 de ore si nu are nici acum). Era treaba mea sa fac asta si vorbeam in numele majoritatii. Am ramas fara premiul care mi se cuvenea (cu nota scazuta la purtare nu te incadrezi) si fara pozitia de sef, dupa o batalie in care colegii m-au sprijinit pana cand domnul a amenintat ca daca nu se accepta schimbarea mea va fi inlocuit ca diriginte de profesoara de latina, la aparitia careia tremurau si copacii din curtea liceului. Inca imi mai iubesc colegii pentru momentul in care s-au numarat voturile pentru schimbarea mea si impotriva au fost 34 din 36. E un moment care mi-a dat putere de multe ori in luptele mele cu superiorii ierarhici (care acum nu mai exista si nu vor mai exista in vecii vecilor amin). El era un profesor de romana foarte bun, insa mult prea artist si egocentrist pentru a fi si un lider bun pentru niste adolescenti. Il chema Ion Duna.

Tin minte cum inaintea orelor de latina din liceu toata lumea statea nemiscata in banci, nu se duceau nici la baie daca aveau nevoie. Eu am avut o relatie speciala cu zbirul liceului, pentru ca tot ajungeam la olimpiada pe tara la latina (nu faceam vreun efort pentru asta, doar invatam la nivelul cerut de ea, ca sa va imaginati care erau cerintele), dar cred ca multi dintre colegii mei mai au cosmaruri cateodata cu doamna Scortescu.

Cred ca majoritatea dintre noi au amintiri urate din scoala, cu invatatori care te dau cu capul de tabla, profesori care-ti dau cu rigla peste maini, care te umilesc, te dau afara din clasa, te pun in genunchi la colt toata ora, care nu-ti dau nota pe care o meriti pentru ca nu faci meditatii cu ei, care-ti impun reguli idioate izvorate din frustrarea lor de a nu-si putea conduce viata. Probabil ca toti avem sechele din cauza lor, frica de a vorbi in public, frica de autoritati, de superiori, obsesie fata de reguli sau obsesie sa nu respecti regulile (eu o am pe asta). Chiar si nepasarea, atunci cand spui pe mine nu m-a afectat, pe mine nu ma afecteaza nimic, este o sechela. Nu inseamna insa ca daca noi am crescut asa (si uite ca ne-am facut mari!) lucrurile trebuie sa continue. Nu inseamna ca asa se educa copiii. Nu inseamna ca asta e disciplina. Lucrurile trebuie sa se schimbe.

Trebuie ca noi, parintii, sa nu mai acceptam. Sa dam cu pietre de fiecare data cand un astfel de om este lasat sa ne educe copiii. Sa ne unim, sa facem publice lucrurile, sa anuntam presa, sa fim un curent de opinie care sa-i convinga si pe parintii care, din motive care imi scapa complet, gasesc ca e normal sa-si supuna copiii unei astfel de educatii. Sa ne invatam copiii sa spuna. Eu nu am avut cui sa spun, a trebuit sa ma apar singura. Dar ei au, ne au pe noi. Valorile in scoala sunt invatatura si respectul, nu supunerea fata de fiinte care nu stiu sa fie dascali.

Am scris postarea aceasta ca urmare a cazului invatatoarei Veronica. O gasiti pe blogul Bogdanei, pe cel al Germinei, care a avut copilul la ea, si pe al Mariei Coman.
 

duminică, 28 octombrie 2012

Jorge Luis Borges – Dupa un anumit timp

“Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete…ca sarutarile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte c
aderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui “maine” este prea nesigur pentru a face planuri … si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata … si cu fiece zi invata.

Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut. Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.

Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii. Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit. Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face. Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia nu va mai fi la aceeasi intensitate. Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece. Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret. Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai. Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment. Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur,iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt… Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.

Dar din pacate, se invata doar cu timpul…”

duminică, 21 octombrie 2012

Experienta alaptarii dupa doi copii. Si cateva sfaturi pentru alaptare

Am scris povestea alaptarii celor doi copii si cateva sfaturi pentru viitoarele mame care vor sa alapteze pe blogul meu Organic in Romania, daca vreti sa cititi postarea o gasiti aici.

joi, 11 octombrie 2012

Cum e cu doi copii. Si o firma bonus.

7 dimineata. Ma trezesc trasa de mana si pe jumatate data jos din pat - Matei vrea sa se joace, vrea alta bluza, vrea sa se spele pe dinti, vrea mancare, vrea Ice Age. Eu bajbai prin casa cu ochii pe jumatate inchisi, mai iau curba gresit drept printr-un perete, ma spal pe dinti, nu mai apuc sa ma spal si pe fata pentru ca Matei trage de mine sa ne jucam cu suruburile. Miruna mananca. Miruna intotdeauna mananca. Alaptez cu o mana si cu cealalta invat copilul sa foloseasca surubelnita si inbusul. Cand printr-o minune imi ramane o mana libera trimit comenzi la furnizori si raspund la mailuri. Note to self: oare se fac si implanturi de maini de silicon?

8 jumatate spre 9. Indes Mateiul in masina si ne grabim spre gradinita. Trafic, coada, claxoane, explica-i copilului de ce pe liniile de tramvai merg masinile iar tramvaiul sta si de ce aia trec pe rosu si noi nu. Las copilul acolo, dupa a mia promisiune ca vin sa il iau si cei paisprezece pupici care mi se cer obligatoriu (astuia-i trebuie un harem intreg la cat e de pupacios). Fug la piata, la Mega Image, la posta, la doctor si pe unde mai trebuie sa ajung in singura jumatate de ora a zilei in care sunt fara Miruna. Deja suna telefonul.

9 jumatate. Fug sus pe scari cu minim o sacosa dupa mine. Tocmai la timp, pentru ca Miruna din nou vrea sa manance. Repet faza cu alaptatul cu o mana si folosit laptopul cu cealalta. Apuc sa imi iau micul dejun pe la 10 jumatate, intre un schimbat de scutec si o masina de rufe. Iar mailuri, comenzi, cash flow, lista de plati care arata mereu rau. Depresie, eu cand si cum naiba o mai scot la capat. Iar suna telefonul. Miruna mananca. O impachetez si ne ducem sa ne facem tura: banca, firma, gradinita.

Ora 14. Recuperam zgubiliticul de la gradinita, repartizez un copil in spate, unul in fata (stiu ca e ilegal dar daca-l las in spate nu stiu ce mai ramane din sora-sa), directia parc. Sau cumparaturi si parc, sau firma si parc, sau maistiueuunde si parc. Matei vrea in leagan, vrea sa alergam (Miruna alearga la purtator, sa traiasca ala de-a inventat slingul), vrea la fantana mare, fantana mica, fantana din lac (nu stiu ce ma faceam daca nu erau atatea fantani in IOR). Miruna mananca. Suna telefonul, ma gandesc serios sa-i fac cunostinta cu fantanile de mai sus.

Ora 18-19. Ne taram voiosi spre casa. Matei e obosit, asa ca numarul de "de ce-uri" atinge cote ametitoare. Vrea ceva, ba vrea invers, ba invers, ba invers. Suna telefonul. Ajungem acasa, Miruna mananca. Incep sa zboare piesele de puzzle, mami vreau Ice Age, ba Tom si Jerry, ba fantani pe YouTube, ba vreau la dus. Il las sa transforme baia intr-un acvariu si ma apuc de ceva de mancare.. dar Miruna din nou vrea sa manance. Uite asa o sa ajung eu repede inapoi la 60 de kilograme. Vreti cura de slabire, faceti doi copii. Ma uit la Anatomia lui Grey cu coada ochiului si cate un copil pe fiecare mana. Inchipuiti-va 24 de kilograme care topaie si se foiesc pe voi, cateodata am impresia ca am ajuns sub un tramvai in miscare.

Ora 21. Miruna stiti deja ce face. Matei se joaca cu ta-su, profit de ocazie sa-i fac baie bebelusei si-mi aduc aminte ca nu am mai mancat de dimineata. Incerc sa-l culc pe Matei, Miruna plange. Reusesc sa-i adorm pe amandoi si ma apuc de lucru pentru firma. Vine miezul noptii, Miruna.. mananca. Ma tar spre pat si cad lata. Peste 3 ore Miruna iar va vrea sa manance.

miercuri, 19 septembrie 2012

Kempes

Acum 15 ani am vazut la Arenele Romane primul meu concert Cargo. De atunci vocea lui Kempes a devenit pentru mine un fel de amfetamina fara efecte secundare. Cu ea am sarbatorit intrarea la facultate la Timisoara against all odds, cu walkmanul in urechi pe podul de la Catedrala. Cu ea am petrecut multe seri faine langa bunii mei prieteni. La ea m-am intors de fiecare data cand simteam ca bateriile sunt pe duca si eu la fel. Ea mi-a cantat la nunta Ploaia, adica ceea ce s-a vrut valsul miresei la o nunta de rockeri. Si acum, dupa 9 ani de la concertul de la Polivalenta, o s-o ascult din nou, tot la Arenele Romane. Viata mai are surprize minunate in palarie.  

vineri, 17 august 2012

Prima zi cu Miruna acasa, pe scurt

Am nascut marti, domnita a avut 3,6 kg si niste plamani de nota 10. Joi ne-au trimis acasa ca eram se pare intr-o forma prea buna ca sa mai aiba ce sa ne mai faca in spital. Dupa chinul de la cezariana trecuta de data asta dupa 3 zile sunt ca noua, probabil au folosit si genuflexiunile facute la firma pana in luna a noua la ceva. De data asta nu am griji decat legate de Matei care vine azi acasa, dar am o presimtire ca ne imprietenim noi cumva. In rest, totul vine de la sine.

Daca data trecuta, sfatuita de medici, mame si alti oameni care se "pricep" mi-am luat sterilizator, biberoane, lapte praf (sa fie, daca nu am ce-i da copilului si moare de foame?), pompa de san, incalzitor de biberoane, de data aceasta am pornit de la ideea ca sunt o femela de mamifer functionala si sunt in stare sa hranesc un copil si fara un arsenal intreg. Sunt necesari 2 sani, un bebelus care nu are intentia de a muri de foame si o crema de protectie pentru ragade. A durat fix jumatate de zi de cooperare intre mine si Miruna, de cand am ajuns acasa si pana pe la miezul noptii, cat sa se dovedeasca faptul ca am avut dreptate. Acum se mananca la cerere la intervale intre o ora si 4 ore, in 10 minute se satura si se culca la loc (dupa cum vedeti, am timp sa scriu pe blog).

La fel cu dormitul. Nu vad de ce m-as trezi noaptea sa iau copilul din patut, sa-l alaptez si sa-l pun la loc, cand pot sa ma odihnesc in timp ce ea mananca. Asa ca Miruna sta lipita de mine in pat si probabil situatia se va perpetua cel putin cat o sa manance noaptea. Sau pana o sa vrea ea. Nu-mi fac deloc griji ca "se invata" asa, Matei a stat 3 ani in patut si acum s-a mutat tot peste noi. Din partea mea, cata vreme dorm, pot sa doarma si sub masa (Matei mai practica chestia asta). Regulile sunt o chestie facuta sa-ti complice viata, stiu ca multi oameni au nevoie de reguli dar eu sigur nu-s in categoria aceea.

Miruna cred ca a fost singurul copil scos din spital fara caciulita (si manusi, in unele cazuri, cel putin din cei vazuti de mine), nu ca ar fi fost 30 de grade afara. Nu avem restrictii la vizite, nu tinem geamurile inchise ca e curent (sunt satula de obsesia asta nationala). Astept sa imi mai treaca durerea de spate de la anestezie sa o leg de mine intr-un sling si sa plecam la plimbare (daca nu trece in 2 zile apelam la carut). N-avem termene pentru cand ai voie sa o scoti afara, cand ai voie sa ii faci baie, nu am in plan sa tin regim cu chestii fierte ca sa nu aiba colici. Tinem copilul in brate daca vrea in brate, nici mie nu mi-ar placea sa vreau sa merg undeva cu masina si sa fiu lasata pe jos. Nu ma uit la ceas, la cat a mancat, cand s-a trezit, nu-mi notez nimic, nu am de gand sa o cantaresc decat la controalele periodice de la pediatru. Ii fac vaccinurile obligatorii, stiu ca e o intreaga discutie legata de asta dar eu sunt pro-vaccinare. Nu am recoltat celule stem pentru ca mi se pare o afacere profitabila si atat. Singura regula pe care o am e sa-i dau un sut in fund oricarui binevoitor care o sa vina cu sfaturi nesolicitate, family included.

In rest, nu am mai fost de multi ani atat de senina. Nu exista nimic care sa se compare cu asta.